Cu copiii de-a emoțiile

Grup de dezvoltare emoțională pentru copii!

 O colaborare Motherhood Center – CDP!

Ajuta-ti copilul sa inteleaga ca fiecare om are emotii si ca acestea pot fi exprimate in foarte multe feluri. Ajuta-l sa inteleaga de unde vin emotiile, sa nu-i fie frica de ele, sa isi gaseasca propriile modalitati prin care sa le exprime autentic, sa lase masca jos, sa inteleaga ce simte celalalt, … ce simti tu. Si impreuna veti trai bucuria unei relatii bazate pe incredere reciproca, comunicare deschisa si intima. El va intra mai usor in relatii cu ceilalti, isi va face prieteni cu care va impartasi momente si trairi speciale.

 Ai grija de dezvoltarea emoțională a copilului tău începând chiar de acum!

 Mai multe detalii găsiți AICI!

Tulburarea Obsesiv-Compulsivă – repere

Tulburarea obsesivo-comportamentală are la bază o tendinţă destul de obişnuită printre oameni (o îngrijorare, urmată de o nevoie de a verifica siguranţa şi de a-i elimina cauzele); totuşi, ea este o tulburare deoarece ajunge să afecteze semnificativ modul de funcţionare obişnuit al persoanei (mai multe aspecte ale vieţii persoanei?), în anumite situaţii putând chiar să o pună în pericol. „Obsesiile sunt idei, gânduri, impulsuri sau imagini persistente care sunt experienţiate ca intrusive şi inadecvate, şi care cauzează o anxietate sau detresă marcată. (…) Individul are convingerea că conţinutul obsesiilor îi este străin, nu se află sub controlul propriu şi nu este tipul de gânduri pe care ar fi dorit să le aibă. Individul este capabil însă să recunoască faptul că obsesiile sunt produsul propriei sale minţi şi nu îi sunt impuse din afară.” DSM IV, pp. 457-458 (asta, în traducere, ar însemna ceva de felul: am gândul acesta, nu îmi place, chiar mă sperie, apare des, nu vreau să-l mai am, dar eu sunt cel care îl gândeşte J ) Ca exemple de astfel de gânduri pot fi menţionate cele în legătură cu contaminarea (să nu mă îmbolnăvesc!), cu dubiile (am lăsat aragazul deschis?), cu necesitatea de a pune lucrurile într-o anumită ordine (ceasul trebuie să stea la mijlocul mesei, dacă nu – disper!), cu impulsurile agresive (să nu lovesc pe cineva!) etc. „Gândurile, impulsurile sau imaginile nu sunt simple temeri excesive în legătură cu probleme reale de viaţă (de ex., preocupări referitoare la dificultăţile curente ale vieţii, cum ar fi problemele financiare, de serviciu sau şcolare ) şi este puţin probabil că se referă la o problemă reală de viaţă. Individul cu obsesii încearcă de regulă să ignore sau să suprime astfel de gânduri sau de impulsuri, ori să le neutralizeze cu un alt gând sau acţiune (adică, cu o compulsie). De exemplu, un individ torturat de dubii în legătură cu a fi lăsat aragazul deschis încearcă să le neutralizeze prin verificări repetate spre a se asigura că acesta este închis.

 

 

Compulsiile sunt comportamente repetitive (de e x., spălatul mâinilor, ordonatul, verificatul) sau acte mentale (de ex., rugatul, număratul, repetarea de cuvinte în gând) al căror scop este acela de a preveni sau reduce anxietatea sau detresă si nu cel de a obţine plăcere sau gratificare [în traducere: fac asta ca să scap de gând, de frica şi disperarea care vine cu el, şi nu pentru că îmi place]. În cele mai multe cazuri, persoana se simte obligată să efectueze compulsia pentru a reduce detresă care acompaniază o obsesie ori pentru a preveni un eveniment sau o situaţie temută oarecare. De exemplu, indivizii cu obsesii în legătură cu faptul de a fi contaminaţi îşi pot reduce detresa mentală spălându-se pe mâini până ce pielea lor devine carne vie; indivizii detresaţi de obsesiile referitoare la faptul de a fi lăsat uşa deschisă pot fi determinaţi să verifice încuietoarea la fiecare câteva minute; indivizii detresaţi de gânduri blasfemiante nedorite pot afla uşurare numărând până la zece înainte si înapoi de o sută de ori pentru fiecare gând. […] Prin definiţie, compulsiile sunt, fie clar excesive, fie nu sunt conectate în mod realist cu ceea ce sunt destinate să neutralizeze sau să prevină. Cele mai frecvente compulsii implică spălatul si curăţatul, număratul, verificatul, cererea sau solicitarea de asigurări, acţiunile repetate si ordonarea. Prin definiţie, adulţii cu tulburare obsesivo-compulsivă recunosc la un moment dat că obsesiile sau compulsiile lor sunt excesive sau nejustificate”  DSM IV, pp. 457-458.

 

Obiectivele in psihoterapie

Clientii vin in cabinetul de psihoterapie cu anumite probleme si asteptari in ceea ce priveste rezolvarea lor. Problema reprezinta o discrepanta intre o stare initiala si o stare finala (stare scop), iar solutionarea sa presupune setarea unor obiective. Ca si in viata, scopurile stabilite in terapie trebuie sa fie realiste, clare si precise, fara a fi stricte, eventual organizate pe termen scurt, mediu şi lung, si pentru ca atingerea lor sa fie posibila, ele trebuie sa tina de propria persoana, nu de altele. Altfel spus, este bine ca obiectivele urmarite sa fie SMART (specifice, masurabile, abordabile, relevante, temporizate) – in special sa fie avute in vedere asteptarile clientului cu privire la ce ar putea sa faca terapia, sa se concentreze pe a intelege ce nu functioneaza, si mai putin pe determinarea aspectului temporal si masurabil, care depinde doar de client.

In conditiile in care evolutia psihologica a persoanei reprezinta scopul major al oricarei interventii psihoterapeutice, ar fi eronata formularea unor obiective care sa vizeze altceva decat propria persoana. Astfel, se urmareste modificarea unor tipare comportamentale, eliminarea sau ameliorarea unor simptome sau pur si simplu autocunoasterea si dezvoltarea personala, si nu schimbarea unor persoane din anturaj sau a mediului. Terapeutul are rolul de a identifica, impreuna cu clientul, caracterul realist sau nerealist al obiectivelor personale si psihoterapeutice, si de a facilita gasirea de solutii la problemele invocate.

Deoarece in psihoterapie clientul lucreaza cu sine, obiectivele trebuie sa vizeze atingerea acelui nivel de echilibru, constientizare si flexibilitate care ii permite acestuia sa se raporteze optim la propria existenta si sa fie mai adaptat.

Eul si persoana

In legatura cu propria persoana diferentiem eul real de cel ideal, ceea ce suntem de ceea ce am vrea sa fim. Acest fapt poate deveni o sursa a nemultumirilor constante pe care le avem, daca nu abordam distanta ca pe un impuls spre evolutie si dezvoltare personala, ci il percepem ca pe o presiune interiorizata de a ne schimba. In acest caz, ar trebui pus mai mult accent pe ceea ce Rogers considera cel mai important factor pentru dezvoltare, si anume ”autoconsideratia pozitiva neconditionata”, adica a te valoriza si a te baza pe tine insuti in ceea ce priveste consolidarea stimei de sine, a nu cauta in exterior ceva ce trebuie sa vina din interior.

De asemenea, avem tendinta, atat in raport cu alte persoane, cat si cu noi insine, sa facem evaluari asupra comportamentelor pe care apoi le generalizam. Greseala nu este doar faptul ca abordam situatiile si oamenii in termeni globali, astfel nascandu-se prejudecatile si stereotipurile, ci si semnul de egalitate pe care il punem intre persoana si comportament. Daca nu reusim sa acceptam neconditionat, atunci am putea sa exersam consideratia pozitiva sau cel putin sa nu criticam persoana, ci comportamentul, redirectionand incercarile de schimbare a persoanei catre comportamente a caror modificare este benefica.

E important sa ne iubim si sa ne valorizam pe de-a-ntregul. Sa nu uitam ca fiecare dintre noi este unic si special pentru simplul fapt ca exista, este in natura noastra.

Cuvinte de iarna

Ne aflam in pragul Craciunului si al Anului Nou, momente pe care le asteptam cu nerabdare, ca pe niste ocazii de a ne simti fericiti alaturi de cei dragi. Sunt insa persoane care se simt, daca nu deprimate, atunci cel putin intristate de venirea sarbatorilor. Dar cum se poate explica producerea acestui fenomen? Cred ca nu as gresi daca as pune astfel de stari, intr-o anumita masura, pe seama contradictiilor si constrangerilor care ne asalteaza din exterior. Se spune ca este o perioada a bunatatii si pacii, dar ne gasim uneori coplesiti de marketing-ul agresiv, de agitatia din magazine, de presiunea de a cumpara si a consuma peste masura; ca este o perioada a iubirii si bucuriei alaturi de familie, dar uneori ajungem sa ne simtim singuri, sa devenim irascibili, sa consideram totul o corvoada.

Poate ne raportam prea mult la un etalon, la o imagine promovata aberant de mass-media, care ne sugereaza cum ar trebui sa ne simtim, ce ar trebui sa facem, cum ar trebui sa ne comportam in aceasta perioada. Totusi, de ce ne permitem sa simtim tristete, daca este o stare produsa artificial de clisee si constrangeri sociale? De ce nu incercam sa privim sarbatorile intr-o maniera mai personala, mai echilibrata, mai profunda, ca pe o sansa de a descoperi ceva esential din noi si din ceilalti, sau pur si simplu de a ne simti bine, de a fi mai linistiti…?

Sarbatori cu adevarat fericite!

 

Capcanele mintii

Mintea este susceptibila erorii. Si este plina de capcane. De cele mai multe ori, nici nu ne dam seama cum ne joaca feste. Dimpotriva, avem impresia ca detinem controlul total asupra gandurilor si ideilor noastre. Dar, spre exemplu, daca gandurile negative ne fac sa ne simtim rau, atunci de ce le mai avem? Nu cumva ni le auto-inducem? Nu cumva ne facem rau singuri? Asta se intampla pentru ca nu constientizam cum, in loc sa fie un instrument util si de ajutor, mintea devine o forta de sine statatoare care urmeaza cursul firesc al gandurilor in voia carora ne lasam dusi. Raportul se schimba si ajungem subordonati ai propriului intelect, suportand efectele erorilor si cercurilor vicioase in care ne poarta uneori.

Cand simtim ca suntem dominati de ganduri sau stari care nu sunt ale noastre, trebuie sa le luam in stapanire. Trebuie sa devenim mai constienti de puterea lor si de faptul ca nu exista o identitate intre noi si mintea noastra. Ea este un instrument ale carui creatii ne sta in putere sa le gestionam, pentru o mai buna adaptare.

 

Nevoia de sfaturi

Exista conceptia eronata ca psihoterapeutul detine solutia miraculoasa a oricarei probleme care ne macina, aceasta mergand mana in mana cu prejudecata ca el este “antrenat” sa dea sfaturi, mai bune decat ale rudelor sau prietenilor pentru ca se presupun a fi sfaturi profesioniste… ca doar nu degeaba e specialist, nu? Si apelam la el pentru a ne hrani nevoia tipica de sfaturi, care este insa o pseudo-nevoie. Aceasta abordare este contraindicata si pentru client, si pentru terapeut, mai ales in cadrul psihoterapiilor non-directive in care cel din urma trebuie sa joace rolul unui indrumator, sa impulsioneze catre autocunoastere si introspectie, sa incurajeze autodescoperirea si acceptarea.

Sunt oameni care cer sfaturi pentru a-si putea observa si cantari mai bine optiunile, insa exista si persoane care se lasa influentate de acestea intr-o mare masura. Uneori a urma sfatul cuiva iti da iluzia ca nu iti apartine intreaga responsabilitate asupra consecintelor unor decizii. Efectul pe termen lung asupra echilibrului psihic nu este unul benefic, deoarece cultiva nesiguranta, dependenta, lipsa increderii (in sine sau in ceilalti, dupa caz).

Nu inseamna ca ajutorul din exterior trebuie refuzat, ci trecut prin filtrul psihologic propriu, pentru depasirea optima a dificultatilor din viata de zi cu zi. In fond, tu stii ce e cel mai bine pentru tine. Psihoterapeutul, in ipostaza de facilitator, te poate sprijini in gasirea raspunsului potrivit, care de cele mai multe ori se afla in interiorul tau…

Pana la urma, psihoterapia trebuie sa fie mai degraba o autoterapie asistata.

 

Psihoterapeuti celebri, citate celebre

Iata cateva citate ale unor mari psihoterapeuti care chiar daca nu contin un adevar suprem, cel putin ne pot pune pe ganduri si cine stie ce proces interior miraculos poate iesi de aici:

Carl Rogers,  Psihoterapia Centrate pe Persoana

• “viata buna este un proces, nu o stare de a fi…este o directie, nu o destinatie”
• “un paradox curios este ca atunci cand ma accept pe mine asa cum sunt, atunci ma pot schimba”

Freud, Psihanaliza

• “sa fii complet onest cu propria persoana este un bun exercitiu”
• “majoritatea oamenilor nu vor cu adevarat libertatea, pentru ca liberatea implica responsabilitate si majoritatea oamenilor le este teama de responsabilitate”

Albert Ellis, Terapia Rational-Emotiva

• “daca ceva este irational inseamna ca nu va merge. Cel mai probabil este nerealistic”

Viktor E. Frankl, Logoterapia

• “cand nu mai putem schimba o situatie – suntem provocati sa ne schimbam pe noi insine”

Alfred Adler, Psihologia individuala

• “omul cunoaste mult mai mult decat intelege”

Nossrat Peseschkian, Psihoterapia Pozitiva

• “daca vrei sa ai ceva ce nu ai avut niciodata, atunci trebuie sa faci ceva ce nu ai facut niciodata” (intelepciune populara)

Consiliere pentru “copiii divortului”

Consilierea copiilor a caror parinti divorteaza sau au divortat de putin timp se concentreaza pe sentimentele copiilor legate de separare, pe situatia actuala si pe orice grija care apare “aici si acum” legata de divort. Acestia nu sunt tratati ca niste pacienti care au nevoie de terapie, ci mai degraba li se ofera un spatiu privat, pentru o scurta durata, unde li se da oportunitatea sa gandeasca cu voce tare despre trauma prin care trec. Consilerea se concentreaza pe timpul prezent si sentimentele legate de prezent. Experienta de a vorbi despre grijile si anxietatile, de a fi ascultat fara a fi judecat conduce la schimbari de perspectiva si cresterea increderii. Exprimarea emotiilor legate de divort: tristete, furie, confuzie, frica reprezinta punctul principal si poate fi interpretat de catre copil ca cineva ii ia partea prin empatie si ascultare activa.

Cuplurile si psihoterapia II

Poate ca ar fi interesant sa facem cateva observatii legate de finalitatea terapiei de cuplu. Desigur ca in majoritatea situatiile cuplurile vin in terapie pentru a isi rezolva problemele, pentru a restabili o stare de echilibru si bine psihologic in cadrul diadei. Exista insa si cupluri care incep o terapie pentru a se decide daca vor sa ramana sau nu impreuna – rezultatul oricare ar fi el fiind considerat unul constructiv la nivel individual.
Se intampla si situatia in care un partener este pur si simplu “obligat” sa inceapa o astfel de terapie chiar daca nu vede o problema. In acest caz terapia este destul de delicata – motivatia este diferita, increderea in proces este unilaterala.
O alta situatie este aceea cand unul din parteneri vine in terapie pentru celalalt considerand ca la acesta din urma este problema si el se afla in terapie pentru a il ajuta. Desigur aici pot aparea probleme de asumarea responsabilitatii asupra relatiei de cuplu.
Ce concluzie putem trage? Desigur pot fi multe pentru fiecare caz in parte. Cred ca aici ar fi de subliniat faptul ca terapia de cuplu nu se orienteaza exclusiv pe prelungirea relatiei de cuplu. De asemenea daca unul din parteneri nu isi doreste imbunatatirea sau continuarea relatiei, nu are sens sa fie pacalit in a veni in terapie, deoarece terapeutul nu are ce magie sa faca pentru a il razgandi.